În China antică, stelele erau inscripţii în piatră, presărate pe marginea drumurilor, înălţate pe un soclu, către cer, adresându-se peregrinilor necunoscuţi. Stelele orientate spre est vorbesc despre iubire, cele spre nord, despre prietenie.
Nu în pielea ta de piatră, insensibilă, le-ar place-acestor semne să pătrundă, şi nici spre zorii fără gust şi fără formă, ca de amurg, le-ar place, fiind libere, să-ntoarcă faţa.
Si nici pentru un cititor ales, de-ar fi chiar caligraf, plăcere n-ar simţi de-ar fi rostite.
Ci pentru Ea.
Veni-va zi când ea va trece pe aici. Înaltă, dreaptă, stând cu faţa către tine, citească-i ochii vii şi mişcători, cei ocrotiţi de gene-a căror umbră o cunosc;
Măsoare-ncet aceste vorbe cu buzele ei ţesute din carne (al căror gust nu l-am uitat), cu limba ei hrănită de săruturi, cu dinţii-a căror urmă încă-o port;
Cutremure-se ca un suflu – holdă mlădie-n vântul încropit – împrăştiind din sâni şi până la genunchi ritmul firesc al şoldurilor ei – pe care-l ştiu;
Atunci, acest înscris, încălecând pe spaţiu şi dănţuind pe revărsatele-i cadenţe, acest poem, acest dar, acest dor –
Dintr-o dată cojise-va de pe piatra fără suflare, ah! şubredă şi trecătoare – pentru-a se dărui vieţii Ei,
Pentru-a se duce să hălăduiască-n preajmă-i.
(Traducere de Ştefan Aug. Doinaş)
No comments:
Post a Comment